Chiar voia sa fie totul bine, sa fie frumos atata timp cat va fi sa fie intre ei. Nu ii venea sa creada ca el renunta la ea, fara sa fie vinovata de nimic. Nu mai avea rost nimic acum.
Un nod i se pusese in gat, voia sa ii spuna atat de multe… insa nu ii mai sopti decat ca… poate va veni vremea cand el va vrea sa ii fie alaturi iar ea nu va mai putea sa fie langa el….
Si pleca… cu pasi marunti se indeparta si inima ii zvacnea in piept de durere, gandurile o copleseau, amintirile i se zbateau in piept. In acele momente si-ar fi dorit sa nu-l fi cunoscut niciodata. El pe care il vedea atat de frumos, el, pe care il credea divin. Spera sa o cunoasca insa el nu avea cum sa reuseasca sa ii cunoasca nici macar o parte din sufletul ei minunat, atata timp cat el nu isi deschidea propriul suflet. Oare el avea suflet? O facuse sa creada ca o iubeste iar acum o ranea.